The Iron Lady (2011)

• Regia

  Phyllida Lloyd

• Cu

  Jim Broadbent, Meryl Streep

• Gen film

  Biografic Drama 
  
  

  Durata

  105 minute
  
  
  Drama biografică "The Iron Lady" relatează prin intermediul flash-back-urilor, din perspectiva unei Margaret Thatcher îmbătrânite, fragile şi cu o stare de sănătate precară, urcuşurile şi coborâşurile din cariera politică a acestei femei de excepţie, concentrându-se pe controversatele acţiuni pe care le-a întreprins aceasta în cele 17 zile ce au precedat izbucnirea conflictului armat din Insulele Falkland în anul 1982.
  
  În anul 1974, în pofida sfaturilor înţelepte ale soţului ei Denis, care îi reproşează că pune profesia şi ambiţiile personale mai presus de familia reprezentată de el şi de cei doi copii ai lor pe nume Carol şi Mark, Margaret Thatcher îşi propune să se impună pe scena politică dominată de bărbaţi şi să îl învingă pe Edward Heath în lupta pentru preluarea conducerii Partidului Conservator, ceea ce se şi întâmplă un an mai târziu.
  
  Ascensiunea Doamnei de Fier este încununată în anul 1979 de numirea în funcţia de Prim-Ministru al Marii Britanii, devenind prima femeie din istoria ţării care a ocupat o astfel de demnitate publică şi care, în intervalul mai 1979 - noiembrie 1990, a câştigat trei mandate consecutive, trecând peste barierele de sex şi clasă socială.

"The Iron Lady" - Schiţă de portret
Câte ceva despre Maggie

Notoria vulnerabilitate conferită de sindromul Alzheimer generează paradoxuri cu atât mai dureroase în cazul personalităţilor puternice. Am cunoscut personal câteva cazuri, am tradus o carte despre această boală, şi ştim cu toţii despre instanţe celebre, ca acela al "Marelui Comunicator" Ronald Reagan, al lui Peter Falk, interpretul neuitatului Columbo, care în ultimii ani de viaţă, printr-o funestă ironie, nici măcar nu-şi mai amintea de super-inteligentul său personaj... sau situaţia redutabilei "Doamne de Fier", cea care a dominat politica europeană şi mondială în anii '80: singura femeie ajunsă până acum prim ministru al Marii Britanii, având şi cel mai lung mandat de premier din istoria Regatului Unit: Margaret Thatcher.
Tocmai pe tema acestei dualităţi se bazează scris de Abi Morgan şi realizat de Phyllida Lloyd - ceea ce, în sine, ar fi fost atât motivat, cât şi ofertant în plan estetic şi, într-adevăr, până la un punct formula funcţionează bine. Faptul că scenariul urmăreşte în paralel prezentul dezagregat al bătrânei Doamne şi gloriosul ei trecut porneşte tocmai de la contrastul enunţat mai sus, încercând să schiţeze portretul psihologic al eroinei printr-o succesiune de rapeluri aproape proustiene, ştiut fiind că, mai cu seamă în cazul bolnavilor de Alzheimer, amintirile din trecutul îndepărtat survin imprevizibil şi extrem de puternic. Problema e că, pe de o parte, prezentului i se acordă un spaţiu mult prea extins, în raport cu restul vieţii lui Maggie, atât de bogate în evenimente şi semnificaţii istorice - şi nu numai atât: episoadele de senectute sunt în genere repetitive, epuizându-şi curând resursele de interes. Pe de altă parte, racordurile dintre cele două axe temporale sunt, în marea lor majoritate, lipsite de imaginaţie.
Dată fiind sobrietatea cuvenită pentru un asemenea subiect, n-ar fi fost de aşteptat nişte articulaţii prea ludice sau spectaculare, ca în alte filme care jonglează cu vârstele personajului - exemplul meu favorit rămâne "Slaughterhosue-Five" (1972, George Roy Hill, după romanul lui Kurt Vonnegut jr.) - astfel că, în cazul de faţă, soluţia ar fi fost una din două: sau, evitând facilitatea montajului de atracţii, să se fi pedalat mai mult pe valenţele psihologice ale unor asemenea conexiuni, sau să se fi modificat proporţiile, acordând mai puţin spaţiu micilor incidente personale din zilele noastre în favoarea marilor evenimente - şi, mai ales, desfăşurări - din cariera politică a protagonistei. Sub acest din urmă aspect, filmul se relevă destul de frustrant, în special pentru publicul non-britanic, care cunoaşte vag sau chiar deloc momentele-cheie din evoluţia celebrei Iron Lady. 
Pe bună dreptate, se acordă cea mai mare atenţie notoriului Război din Insulele Falkland (aka Malvine), episod central al filmului, dezvoltat şi filmat cu real dramatism. În schimb, scenariul glosează rapid şi fragmentar peste ascensiunea lui Margaret Thatcher la putere, care ar fi permis o urmărire mai amplă atât a ineditului situaţiei (cu atât mai mult cu cât insolita femeie-politician provenea tocmai din rândurile Partidului Conservator, cu toate prejudecăţile sale), cât şi o mai mare aprofundare a profilului ei interior, cu acea forţă irezistibilă care i-a consacrat reputaţia. La extrema opusă, căderea Doamnei de Fier în dizgraţie a constituit un proces complicat şi dureros, gestionat în mare parte de trădările propriilor parteneri politici (inclusiv vechea noastră "prietenă", Baroana Emma Nicholson, maestră a loviturilor pe la spate administrate cu zâmbetul pe buze), care aici e parcurs fugitiv şi abrupt - greşeală cu atât mai gravă cu cât, anterior, avertismentul unui coleg de partid în acest sens e subliniat impetuos, payoff-ul impunând o abordare pe măsură, la momentul potrivit. Nici episodul faimosului poll-tax nu beneficiază decât de câteva replici şi imagini, iar pivotantele întâlniri cu Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov sunt punctate doar prin câte un singur cadru pasager din documentele video ale epocii, în secvenţe de montaj. 
Totuşi, filmul recuperează parţial în plan uman. Se reţine portretul colectiv al omului politic englez, conturat convingător în cele câteva imagini ale şedinţelor de cabinet şi mai ales din Camera Comunelor, cu dezlănţuirile verbale violente ale faimoşilor gentlemani dezbrăcaţi de calmul lor englezesc, mult mai spectaculoase decât ale mârlamentarilor noştri (dar, în mod semnificativ, fără să cadă în notoria bădărănie a puşcăriabililor mioritici). Unele dintre cele mai reuşite secvenţe ale plotului principal (cel istoric şi biografic) urmăresc instruirea viitoarei conducătoare în tehnicile comunicării, ale frazării şi ale limbajului corporal - şi... sunt nevoit să fac o mărturisire: mă văd nevoit să închei fraza aici, după ce am căutat câteva minute bune încă un exemplu; rectific, aşadar, eliminând cuvintele "unele dintre". S-ar mai distinge, eventual, pe locul doi, episodul celebrului atentat cu bombă - foarte dramatic realizat, dar lăsat oarecum în coadă de peşte, atât pe linia consecinţelor istorice, cât şi în plan personal.
Restul componentei rememorative a filmului, dincolo de lacunele sale epice descrise mai sus, e realizat corect şi narat dinamic, dar fără virtuţi speciale. Mult mai bine tratat regisoral (reţinându-i, din nou, redundanţa cantitativă) este planul actual, inclusiv secvenţa micului dejun, când ni se relevă pentru întâia dată prezenţa imaginară a soţului decedat, cu o măiestrie discretă a decupajului, sau unul dintre primele salturi temporale: Maggie autografiază exemplarele volumului biografic şi, la un moment dat, în loc de "Thatcher" semnează cu "Roberts" - numele ei de fată, declanşând trecerea în trecut. O altă secvenţă foarte bine concepută este cea a vizionării casetei video cu copiii pe plajă, derulările înainte şi înapoi conotând percutant neputinţa Omului în faţa Timpului. De altfel, Phyllida Lloyd, aflată acum la al treilea film - după ce a debutat la patruzeci şi trei de ani, în televiziune, cu "Gloriana" (2000), şi a mai colaborat cu Meryl Streep în "Mamma Mia!" (2008) - dovedeşte o bună stăpânire a meseriei, ştiind atât să povestească într-un ritm susţinut, coerent şi alert cu măsură, cât şi să filmeze expresiv şi cu stil (deşi i se pot reproşa câteva procedee gratuite - rupturi bruşte în unele secvenţe din trecut, menite probabil să prefigureze degenearea psihică de peste ani, dar rămase nedesăvârşite). De asemenea, lucrează bine cu actorii - calitate perceptibilă la nivelul întregii distribuţii, compuse din actori mai puţin cunoscuţi, folosiţi pentru a creiona din fuga filmului o serie de portrete sumare şi credibile. Mai puţin convingători, în chip surprinzător, sunt tocmai interpreţii importanţi ai celor doi soţi la tinereţe: Alexandra Roach e o Maggie Hilda Roberts cam stinsă, iar Harry Lloyd joacă mai cabotin decât presupunea stilul real de comportament al jucăuşului Denis Thatcher.
Meryl Streep, desigur, e Meryl Streep - ceea ce nu este un simplu artificiu stilistic, ci efectiv o realitate: marea actriţă îşi compune ireproşabil ca de obicei personajul, atât la maturitate cât şi la bătrâneţe, dar fără a ne surprinde în vreun fel. Cele mai interesante sunt momentele de mare fineţe ale oscilaţiilor proprii bolii, exprimate din gesturi discrete şi, mai ales, priviri ezitante speculate îndelung - mai cu seamă în secvenţa când fiica ei îi dezvăluie din nou faptul că soţul a murit de opt ani, iar fiul e plecat în Australia - precum şi jocul cu costumele lui Denis, de care întârzie să se despartă.
Astfel, principalele contradicţii ale acestui "The Iron Lady" constă în faptul că, deşi şi-a propus să fie un film biografic, eludează în mare parte factorul epic în favoarea celui stilistic, iar portretul uman îl menţine la nivelul unei schiţe de suprafaţă, referindu-se mai mult la condiţia bolnavului de Alzheimer decât la aprofundarea personajului istoric şi uman Margaret Thatcher. Iar această disproporţie nu poate duce decât într-o fundătură speculativă - căci nimeni, nici chiar apropiaţii, experţii şi psihiatrii curanţi nu pot cunoaşte cu adevărat labirinturile mintale fracturate de această boală necruţătoare şi absurdă. Totuşi, şi în acest sens, Phyllida Lloyd punctează: de regulă, patologia e un subiect cinematografic extrem de ingrat - dar "Doamna de fier" reuşeşte, prin modul de a filma şi prin jocul lui Meryl Streep, să-i confere măcar un ambalaj artistic.