The Iron Lady (2011)

• Regia

  Phyllida Lloyd

• Cu

  Jim Broadbent, Meryl Streep

• Gen film

  Biografic Drama 
  
  

  Durata

  105 minute
  
  
  Drama biografică "The Iron Lady" relatează prin intermediul flash-back-urilor, din perspectiva unei Margaret Thatcher îmbătrânite, fragile şi cu o stare de sănătate precară, urcuşurile şi coborâşurile din cariera politică a acestei femei de excepţie, concentrându-se pe controversatele acţiuni pe care le-a întreprins aceasta în cele 17 zile ce au precedat izbucnirea conflictului armat din Insulele Falkland în anul 1982.
  
  În anul 1974, în pofida sfaturilor înţelepte ale soţului ei Denis, care îi reproşează că pune profesia şi ambiţiile personale mai presus de familia reprezentată de el şi de cei doi copii ai lor pe nume Carol şi Mark, Margaret Thatcher îşi propune să se impună pe scena politică dominată de bărbaţi şi să îl învingă pe Edward Heath în lupta pentru preluarea conducerii Partidului Conservator, ceea ce se şi întâmplă un an mai târziu.
  
  Ascensiunea Doamnei de Fier este încununată în anul 1979 de numirea în funcţia de Prim-Ministru al Marii Britanii, devenind prima femeie din istoria ţării care a ocupat o astfel de demnitate publică şi care, în intervalul mai 1979 - noiembrie 1990, a câştigat trei mandate consecutive, trecând peste barierele de sex şi clasă socială.

"The Iron Lady" - Schiţă de portret
Câte ceva despre Maggie

Notoria vulnerabilitate conferită de sindromul Alzheimer generează paradoxuri cu atât mai dureroase în cazul personalităţilor puternice. Am cunoscut personal câteva cazuri, am tradus o carte despre această boală, şi ştim cu toţii despre instanţe celebre, ca acela al "Marelui Comunicator" Ronald Reagan, al lui Peter Falk, interpretul neuitatului Columbo, care în ultimii ani de viaţă, printr-o funestă ironie, nici măcar nu-şi mai amintea de super-inteligentul său personaj... sau situaţia redutabilei "Doamne de Fier", cea care a dominat politica europeană şi mondială în anii '80: singura femeie ajunsă până acum prim ministru al Marii Britanii, având şi cel mai lung mandat de premier din istoria Regatului Unit: Margaret Thatcher.
Tocmai pe tema acestei dualităţi se bazează scris de Abi Morgan şi realizat de Phyllida Lloyd - ceea ce, în sine, ar fi fost atât motivat, cât şi ofertant în plan estetic şi, într-adevăr, până la un punct formula funcţionează bine. Faptul că scenariul urmăreşte în paralel prezentul dezagregat al bătrânei Doamne şi gloriosul ei trecut porneşte tocmai de la contrastul enunţat mai sus, încercând să schiţeze portretul psihologic al eroinei printr-o succesiune de rapeluri aproape proustiene, ştiut fiind că, mai cu seamă în cazul bolnavilor de Alzheimer, amintirile din trecutul îndepărtat survin imprevizibil şi extrem de puternic. Problema e că, pe de o parte, prezentului i se acordă un spaţiu mult prea extins, în raport cu restul vieţii lui Maggie, atât de bogate în evenimente şi semnificaţii istorice - şi nu numai atât: episoadele de senectute sunt în genere repetitive, epuizându-şi curând resursele de interes. Pe de altă parte, racordurile dintre cele două axe temporale sunt, în marea lor majoritate, lipsite de imaginaţie.
Dată fiind sobrietatea cuvenită pentru un asemenea subiect, n-ar fi fost de aşteptat nişte articulaţii prea ludice sau spectaculare, ca în alte filme care jonglează cu vârstele personajului - exemplul meu favorit rămâne "Slaughterhosue-Five" (1972, George Roy Hill, după romanul lui Kurt Vonnegut jr.) - astfel că, în cazul de faţă, soluţia ar fi fost una din două: sau, evitând facilitatea montajului de atracţii, să se fi pedalat mai mult pe valenţele psihologice ale unor asemenea conexiuni, sau să se fi modificat proporţiile, acordând mai puţin spaţiu micilor incidente personale din zilele noastre în favoarea marilor evenimente - şi, mai ales, desfăşurări - din cariera politică a protagonistei. Sub acest din urmă aspect, filmul se relevă destul de frustrant, în special pentru publicul non-britanic, care cunoaşte vag sau chiar deloc momentele-cheie din evoluţia celebrei Iron Lady. 
Pe bună dreptate, se acordă cea mai mare atenţie notoriului Război din Insulele Falkland (aka Malvine), episod central al filmului, dezvoltat şi filmat cu real dramatism. În schimb, scenariul glosează rapid şi fragmentar peste ascensiunea lui Margaret Thatcher la putere, care ar fi permis o urmărire mai amplă atât a ineditului situaţiei (cu atât mai mult cu cât insolita femeie-politician provenea tocmai din rândurile Partidului Conservator, cu toate prejudecăţile sale), cât şi o mai mare aprofundare a profilului ei interior, cu acea forţă irezistibilă care i-a consacrat reputaţia. La extrema opusă, căderea Doamnei de Fier în dizgraţie a constituit un proces complicat şi dureros, gestionat în mare parte de trădările propriilor parteneri politici (inclusiv vechea noastră "prietenă", Baroana Emma Nicholson, maestră a loviturilor pe la spate administrate cu zâmbetul pe buze), care aici e parcurs fugitiv şi abrupt - greşeală cu atât mai gravă cu cât, anterior, avertismentul unui coleg de partid în acest sens e subliniat impetuos, payoff-ul impunând o abordare pe măsură, la momentul potrivit. Nici episodul faimosului poll-tax nu beneficiază decât de câteva replici şi imagini, iar pivotantele întâlniri cu Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov sunt punctate doar prin câte un singur cadru pasager din documentele video ale epocii, în secvenţe de montaj. 
Totuşi, filmul recuperează parţial în plan uman. Se reţine portretul colectiv al omului politic englez, conturat convingător în cele câteva imagini ale şedinţelor de cabinet şi mai ales din Camera Comunelor, cu dezlănţuirile verbale violente ale faimoşilor gentlemani dezbrăcaţi de calmul lor englezesc, mult mai spectaculoase decât ale mârlamentarilor noştri (dar, în mod semnificativ, fără să cadă în notoria bădărănie a puşcăriabililor mioritici). Unele dintre cele mai reuşite secvenţe ale plotului principal (cel istoric şi biografic) urmăresc instruirea viitoarei conducătoare în tehnicile comunicării, ale frazării şi ale limbajului corporal - şi... sunt nevoit să fac o mărturisire: mă văd nevoit să închei fraza aici, după ce am căutat câteva minute bune încă un exemplu; rectific, aşadar, eliminând cuvintele "unele dintre". S-ar mai distinge, eventual, pe locul doi, episodul celebrului atentat cu bombă - foarte dramatic realizat, dar lăsat oarecum în coadă de peşte, atât pe linia consecinţelor istorice, cât şi în plan personal.
Restul componentei rememorative a filmului, dincolo de lacunele sale epice descrise mai sus, e realizat corect şi narat dinamic, dar fără virtuţi speciale. Mult mai bine tratat regisoral (reţinându-i, din nou, redundanţa cantitativă) este planul actual, inclusiv secvenţa micului dejun, când ni se relevă pentru întâia dată prezenţa imaginară a soţului decedat, cu o măiestrie discretă a decupajului, sau unul dintre primele salturi temporale: Maggie autografiază exemplarele volumului biografic şi, la un moment dat, în loc de "Thatcher" semnează cu "Roberts" - numele ei de fată, declanşând trecerea în trecut. O altă secvenţă foarte bine concepută este cea a vizionării casetei video cu copiii pe plajă, derulările înainte şi înapoi conotând percutant neputinţa Omului în faţa Timpului. De altfel, Phyllida Lloyd, aflată acum la al treilea film - după ce a debutat la patruzeci şi trei de ani, în televiziune, cu "Gloriana" (2000), şi a mai colaborat cu Meryl Streep în "Mamma Mia!" (2008) - dovedeşte o bună stăpânire a meseriei, ştiind atât să povestească într-un ritm susţinut, coerent şi alert cu măsură, cât şi să filmeze expresiv şi cu stil (deşi i se pot reproşa câteva procedee gratuite - rupturi bruşte în unele secvenţe din trecut, menite probabil să prefigureze degenearea psihică de peste ani, dar rămase nedesăvârşite). De asemenea, lucrează bine cu actorii - calitate perceptibilă la nivelul întregii distribuţii, compuse din actori mai puţin cunoscuţi, folosiţi pentru a creiona din fuga filmului o serie de portrete sumare şi credibile. Mai puţin convingători, în chip surprinzător, sunt tocmai interpreţii importanţi ai celor doi soţi la tinereţe: Alexandra Roach e o Maggie Hilda Roberts cam stinsă, iar Harry Lloyd joacă mai cabotin decât presupunea stilul real de comportament al jucăuşului Denis Thatcher.
Meryl Streep, desigur, e Meryl Streep - ceea ce nu este un simplu artificiu stilistic, ci efectiv o realitate: marea actriţă îşi compune ireproşabil ca de obicei personajul, atât la maturitate cât şi la bătrâneţe, dar fără a ne surprinde în vreun fel. Cele mai interesante sunt momentele de mare fineţe ale oscilaţiilor proprii bolii, exprimate din gesturi discrete şi, mai ales, priviri ezitante speculate îndelung - mai cu seamă în secvenţa când fiica ei îi dezvăluie din nou faptul că soţul a murit de opt ani, iar fiul e plecat în Australia - precum şi jocul cu costumele lui Denis, de care întârzie să se despartă.
Astfel, principalele contradicţii ale acestui "The Iron Lady" constă în faptul că, deşi şi-a propus să fie un film biografic, eludează în mare parte factorul epic în favoarea celui stilistic, iar portretul uman îl menţine la nivelul unei schiţe de suprafaţă, referindu-se mai mult la condiţia bolnavului de Alzheimer decât la aprofundarea personajului istoric şi uman Margaret Thatcher. Iar această disproporţie nu poate duce decât într-o fundătură speculativă - căci nimeni, nici chiar apropiaţii, experţii şi psihiatrii curanţi nu pot cunoaşte cu adevărat labirinturile mintale fracturate de această boală necruţătoare şi absurdă. Totuşi, şi în acest sens, Phyllida Lloyd punctează: de regulă, patologia e un subiect cinematografic extrem de ingrat - dar "Doamna de fier" reuşeşte, prin modul de a filma şi prin jocul lui Meryl Streep, să-i confere măcar un ambalaj artistic.

Intouchables (2011)

• Regia

  Olivier Nakache, Eric Toledano

• Cu

  François Cluzet, Omar Sy, Audrey Fleurot

• Gen film

  Comedie Drama 
  
  

  Durata

  112 minute
  
  
  În urma unui teribil accident cu parapanta, Philippe (Francois Cluzet), un artistocrat înstărit, e nevoit să angajeze un asistent personal și, surprinzător, îl alege pe Driss (Omar Sy), un tânăr din suburbii, proaspăt ieșit din închisoare. Pe scurt, cea mai nepotrivită persoană pentru job. 
    
   Lăsând la o parte lipsa lui de experiență, când vine vorba despre umor lucrurile se schimbă radical. Și astfel, toate barierele dispar, lăsând loc celor mai nebunești, ciudate și incredibil de amuzante aventuri, în care Philippe și Driss se antrenează constant, clădind o prietenie puternică, deși improbabilă. 
    
   Pentru că pe cei doi tocmai ceea ce îi desparte îi transformă în Invincibilii, doi prieteni capabili să mute munții împreună, să-l facă pe Vivaldi să trăiască din nou alături de Earth, Wind and Fire, într-un cuvânt să creeze cu foarte mult umor un univers comun din  două lumi aparent incompatibile. 
    
   Cu un joc actoricesc remarcabil, un scenariu genial, bazat pe întâmplări reale, dialoguri inteligente și umor de calitate, Invincibilii este unul dintre puținele filme aclamate de critici și iubite de public în egală măsură. Filmul a doborât atât recorduri de premii, cât și de box-office, fiind al treilea cel mai vizionat film din toate timpurile în Franța și primind 10 nominalizări la Premiile Cesar, premiul Cesar pentru cel mai bun actor (Omar Sy), premiul pentru cel mai bun actor (pentru Omar Sy și Francois Clouzet), precum și Tokyo Grand Prix pentru cel mai bun film la Tokyo International Film Festival.
  
  

Puţine sunt filmele care au reuşit să mulţumească un număr atât de mare ca Intouchables, comedia francezilor Eric Toledano şi Olivier Nakache, văzută la cinema de mai bine de 19 milioane de francezi din noiembrie, când a avut premiera naţională. Mai mult decât criticii, care întotdeauna găsesc ceva de obiectat la un film de public, cei mai mari fani ai lui Intouchables au fost spectatorii obişnuiţi, care de mult nu s-au mai distrat atât de copios în sala de cinema.

Vorba aceea că e bine să combini umorul şi emoţia pentru a ajunge la inimile spectatorilor găseşte o nouă dovadă în producţia franceză, care spune povestea prieteniei insolite dintre un energic "derbedeu", Driss (Omar Sy), şi Philippe (François Cluzet), un aristocrat imobilizat în scaunul cu rotile. Nimic nu poate fi mai diferit decât lumile celor două personaje: Driss trăieşte la colţ de stradă, printre băieţi de cartier certaţi cu legea, iar din biografia sa nu lipseşte nici o jumătate de an petrecută la închisoare. Muzica pop îi ritmează paşii, glumele fără perdea vorbele, iar femeile frumoase ar face bine să se păzească dacă îi atrag atenţia.

Philippe în schimb trăieşte într-o somptuoasă reşedinţă pariziană, un adevărat palat, ascultă Bach, adoră opera şi este îngrijit zilnic de o armată de infirmiere şi asistenţi. Cel mai aproape de sexul frumos s-a aflat în ultimii ani datorită unei relaţii epistolare cu o femeie pe care n-a văzut-o în viaţa lui. La Driss totul e fizic, imediat, intens, la Philippe intelectualizat, lent, savurat cu rafinament şi, în acelaşi timp, cu o acută lipsă de speranţă...

Ciocnirea celor două universuri este un adevărat foc de artificii, iar beneficiarul absolut nu sunt progatoniştii, ci spectatorul. Energia nestăvilită a lui Driss şi mai ales francheţea sa lipsită de menajamente ia pe nepregătite mediul scorţos şi prăfuit al lui Philippe, iar de aici publicul nu trebuie decât să se aştepte la hohote de râs. Mai mult decât o serie de gaguri, filmul este emoţionant şi datorită paradoxului reprezentat de Philippe: un om care are practic totul, în afară de cel mai elementar drept, acela de a se deplasa oriunde vrea. Şi totul este foarte relativ, căci handicapul fizic al lui Philippe este dublat de handicapul social al lui Driss, forţat să se descurce la limita legalităţii, într-o societate care îl respinge.

Interesant este faptul că Intouchables este inspirat de fapte petrecute în realitate. Regizorii au avut ideea filmului după vizionarea unui documentar, A la vie, à la mort, care prezenta cazul unui tânăr imigrant din suburbii angajat să se ocupe de un bărbat tetraplegic, Philippe Pozzo di Borgo. Vizionarea a avut loc în 2004, iar regizorii au aşteptat, iată, şapte ani, pentru a scrie şi realiza comedia. La sfârşitul filmului au inserat şi un cadru cu cei doi prieteni de nedespărţit aflaţi la originea amuzantelor aventuri de pe marele ecran...

Intouchables se lansează în România pe 20 aprilie şi, oricât de mare ar fi reticenţa publicului de la noi cu privire la filmul european, suntem siguri că această comedie se va afla pe lista premierelor "de bifat" de către spectatorii din ţară.

Project X (2012)

• Regia

  Nima Nourizadeh

• Cu

  Oliver Cooper, Jonathan Daniel Brown

• Gen film

  Comedie
  
  

  Durata

  88 minute
  
  
  Proiectul  X  redă într-un mod mai mult decât realist povestea unor elevi anonimi de liceu, care pe final de an încearcă cu orice preţ să-şi câştige popularitatea. Ideea de la care au plecat a fost iniţial una nevinovată: să dăm o petrecere pe care toată lumea o va ţine minte, dar nimic nu i-ar fi putut pregăti pentru această petrecere! 
  
  Vestea că se pregăteşte un eveniment epic s-a împrăştiat repede şi în timp ce haosul ia amploare, numărul de participanţi creşte văzând cu ochii, iar celebritatea celor trei organizatori ajunge la cote maxime.  
  
  Un film interzis minorilor, Proiectul X  este un adevărat avertisment pentru părinţii şi agenţii de poliţie din întreaga lume şi poartă semnătura celebrului producător al filmului Marea Mahmureala 2, Tod Phillips.

Cinemagia aşteaptă uneori cu mare nerăbdare vizionările de presă, dar cea la Project X recunoaştem că părea mai degrabă o corvoadă. De ce să ne pierdem 90 de minute din viaţă privind cum se dă în stambă o şleahtă de liceeni americani, ne întrebam, iar faptul că producătorul lui Project X este Todd Philips (mega-starul comediei hollywoodiene după seria Marea mahmureală) nu prea părea promiţător în context. Cu toate acestea Project X a fost mai amuzant decât ne aşteptam şi s-ar putea să reuşească să te amuze şi pe tine, dacă te duci cu cei mai petrecăreţi prieteni ai tăi şi laşi absolut toate prietenele acasă!

Cu o premisă aparent puţin ofertantă, oamenii din spatele Project X chiar au pus de petrecerea secolului. Nu vrem să-ţi dezvăluim tot ce se întâmplă în film sau unde se ajunge, prin urmare îţi prezentăm doar premisa: trei liceeni cam tocilari îşi dau seama că singura lor şansă la popularitate (unicul scop în high-school-ul american, se pare) este să dea o petrecere trăsnet. Cum tocmai vine ziua unuia dintre ei şi părinţii acestuia pleacă de acasă pentru weekend, planurile se fac imediat, sarcinile se împart (tu aduci băutură, eu invit tipe mişto), iar în seara de pomină surpriza e de proporţii: o petrecere cu 50 de invitaţi se transformă într-un mega-party care cuprinde (la propriu şi în moduri din cele mai neaşteptate) tot cartierul.

Nu te aştepta la profunzimi nebănuite, căci scopul principal al lui Project X este să-ţi arate dezmăţul în toate formele sale mai mult sau mai puţin exagerate, de la jocuri de petrecere până la fete sărind topless în piscină, dar asta nu înseamnă că personajele nu-şi învaţă, într-un stil cât se poate de hilar, lecţiile despre prietenie şi responsabilitate. Interesant este şi faptul că acest film din seria "casetei găsite" chiar are de câştigat de pe urma filmărilor haotice, dezordonate, realizate din mână: întotdeauna se întâmplă ceva interesant într-un colţ sau altul al ecranului, detalii care au toate şansele să-ţi scape şi care o să-i invite pe fanii filmului la o a doua vizionare.

Am apreciat şi traducerea în limba română, care a încercat pe cât posibil să facă dreptate argoului folosit de protagonişti, uneori cu rezultate chiar simpatice. Ce să mai spunem, ne e şi teamă să-ţi lăudăm prea mult filmul, ca să nu te duci cu aşteptări prea mari şi să fii dezamăgit. Mai bine să porneşti încet şi să te montezi pe parcurs, aşa cum fac şi puştii din Project X, care încep cu un bairam de tocilari şi sfârşesc pe canalele de ştiri din toată ţara.

Filmul se lansează pe 20 aprilie, o alegere inspirată, căci cine ştie, ideile din năstruşnicul Project X i-ar putea face pe spectatorii mai influenţabili să le distrugă părinţilor masa de Paşti!

Sherlock Holmes: A Game Of Shadows (2011)

• Regia

  Guy Ritchie

• Cu

  Jude Law, Noomi Rapace, Robert Downey Jr.

• Gen film

  Actiune Mister 

Durata

129 minute


Regizorul Guy Ritchie revitalizează în această perioadă aventurile celebrului detectiv britanic creat de Arthur Conan Doyle. Filmul "Sherlock Holmes: A Game of Shadows" îi va avea în centrul atenţiei pe actorii Robert Downey Jr., Jude Law, Noomi Rapace şi personajele lor.

Noomi Rapace a primit în filmul lui Ritchie primul ei rol major la Hollywood după ce a ajuns faimoasă internaţional cu rolul principal din trilogia suedeză "The Girl With The Dragon Tattoo". Noomi a fost foarte lăudată de colegii ei de filmare, iar personajul ei capturează adesea toată atenţia privitorului.

Un alt personaj interesant va fi cel al lui Stephen Fry. "Îl joc pe Mycroft. El e fratele mai deştept al lui Holmes, însă e atât de leneş încât nu ajunge niciodată să aibă reputaţia pe care şi-o face Sherlock. E un personaj foarte interesant şi m-am distrat să-l interpretez, mai ales pentru că am fost un fan de-al lui Sherlock Holmes încă de când eram un copil", a spus Fry pentru Total Film. "Sherlock Holmes: A Game of Shadows" este construit în aşa fel încât să-i facă o introducere adecvată personajului Moriarty, jucat de vedeta serialului "Mad Men", Jared Harris. Moriarty e cel mai mare şi mai periculos duşman al detectivului Sherlock Holmes.

Noua aventură cu indicii, deducţii, piste de urmărit şi descoperiri va apărea în cinematografe începând din 16 decembrie 2011, în SUA.

Se pare că Guy Ritchie are uşoare probleme cu sequel-ul poveştii lui Sherlock Holmes. Cei care deţin drepturile asupra operei literare a lui Arthur Conan Doyle au declarat că Sherlock Holmes 2 va fi anulat dacă Ritchie va sugera, oricât de subtil, o oarecare notă de homosexualitate între personajele principale.
Robert Downey Jr., invitat la emisiunea lui David Letterman, a făcut aluzie la un subtext homoerotic al relaţiei dintre personajul său şi dr. Watson. În cadrul aceleiaşi emisiuni, actorul i-a întrebat pe cei din public dacă-l considera pe Holmes (pe cel din film, evident) un homosexual foarte macho.

Declaraţiile lui Downey Jr. au înfuriat-o pe Andrea Plunket, deţinătoarea drepturilor nord-americane a aventurilor detectivistice ale lui Sherlock Holmes. Drept urmare, Ritchie s-a ales cu o muştruluială corectivă: dacă va îndrăzni să facă aluzie la acea homosexualitate enunţată de Downey Jr., i se vor anula drepturile de adaptare.

"Sper că acesta a fost doar un exemplu al umorului negru care-l caracterizează pe domnul Downey Jr. Ar fi drastic, însă aş retrage drepturile de adaptare a următoarelor povestiri cu Holmes, dacă se va scoate în evidenţă această tematică homosexuală. Nu sunt homofobă, însă nu mă încântă cei care refuză să ignore spiritul cărţilor", a declarat Plunket.





Hiperkineticul Sherlock Holmes, apărut acum doi ani, mi-a dispărut suficient de repede din memorie pentru ca acum să fiu nevoit să intru pe pagina filmului pentru a-mi aminti cine era villain-ul! Cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte continuarea: profesorul Moriarty face toţi banii în Sherlock Holmes: Jocul Umbrelor şi-i ridică o mulţime de probleme amuzantului detectiv, interpretat cu acelaşi aplomb de Robert Downey Jr..

Poate că excesele teroriste din film vor ridica nişte sprâncene (Guy Ritchie o fi ţinut morţiş ca filmul său de epocă să fie în ton cu tendinţele prezentului), dar premisa este convingătoare: o minte criminală intenţionează să provoace un război mondial (atenţie, suntem încă în secolul 19!) după ce achiziţionează o serie de fabrici, de la armament la medicamente, a căror producţie ar aduce un imens profit în cazul unei conflagraţii.

Trecând peste miză, dragii de Holmes şi Watson fac exact ce ştiu mai bine: să se ciondănească în timp ce scapă ca prin minune dintr-o mulţime de ambuscade, capcane şi situaţii (fără ieşire, desigur) gândite de inventivul Moriarty. Te vei trezi râzând în hohote la câteva scene, pentru Guy Ritchie, deşi îşi aruncă peste tot prea elaboratele secvenţe de acţiune (e loc şi de ceva secvenţe bullet time, parcă nepotrivite cu anul în care se petrec evenimentele), dă dovadă şi de intuiţie comică. Sherlock Holmes 2 nu este nici cel mai bun action al anului şi nici cea mai bună comedie, dar e suficient de distractiv ca să nu-ţi dai seama cum trec două ore din timpul tău.

Marele atu al filmului nu sunt nici exploziile şi nici secvenţele de acţiune, ci chimia excelentă dintre Downey Jr. şi Jude Law. Ceva ne spune că multe dintre momentele comice au fost improvizate de cei doi, ele lipsind cu totul în scenariu. Noomi Rapace, în schimb, este doar o cincea roată la căruţă, povestea ei fiind aproape forţată în context.

Ce mai încoace şi-ncolo, merită să faci o vizită la cinema pentru a te amuza cu giumbuşlucurile lui Sherlock Holmes, dar şi o parte dintre deducţiile sale, mai logice decât te-ai fi aşteptat într-un scenariu deloc lipsit de probleme.

Sherlock Holmes (2010)

• Regia

  Rachel Goldenberg

• Cu

  Chris Coxon, Elizabeth Arends

• Gen film

  Mister
  
  

  Durata

  150 minute
  
  
  Sherlock Holmes şi Watson sunt pe urmele unui om de ştiinţă psihopat care poate controla monştri şi îi foloseşte pentru a-şi săvârşi crimele.

  Sherlock Holmes şi Watson sunt pe urmele unui om de ştiinţă psihopat care poate controla monştri şi îi foloseşte pentru a-şi săvârşi crimele. Filmul incepe in 1940 cu Watson care incepe sa povesteasca cea mai complexa aventura a sa cu Sherlock Holmes unei asistente medicale.

  In acest film Sherlock Holmes este asa cum a fost creat de catre Arthur Conan Doyle si nu este o continuare a filmului Sherlock Holmes aparut la sfarsitul lui 2009 cu Robert Downey Jr. in rolul principal.

Sherlock Holmes (2009)

• Regia

  Guy Ritchie

• Cu

  Jude Law, Robert Downey Jr., Rachel McAdams

• Gen film

  Actiune Aventuri Crima Mister Thriller
  
  

  Durata

  128 minute
  
  
  Sherlock Holmes şi-a construit reputaţia dezlegând cele mai încâlcite enigme.  Cu ajutorul doctorului John Watson, colaboratorul său de încredere, renumitul “detectiv consultant” a devenit indispensabil pentru descoperirea infractorilor de orice fel, bazându-se fie pe puterea sa de observaţie, pe deducţia sa infailibilă, fie, la nevoie, pe forţa pumnului.  
  Dar acum, deasupra Londrei se adună norii unei ameninţări cu care Holmes nu s-a mai confruntat până acum…dar pe care abia o aşteaptă.

  După un şir lung de crime violente de tip ritual, Holmes şi Watson sosesc la timp pentru a o salva pe ultima lui victimă şi pentru a-l prinde pe ucigaş: recidivistul Lord Blackwood.  În timp ce se apropie data osândei sale prin spânzurătoare, Blackwood—care îi terorizase pe colegii de puşcărie şi totodată pe gardieni cu puterea sa de a stârni şi folosi forţele răului—îl previne pe Holmes că moartea nu va avea nicio putere asupra sa, iar după cum se va vedea, execuţia va eşua conform planurilor lui Blackwood.

  Iar atunci când Blackwood pare a-şi fi dus la bun sfârşit toate ameninţările, aparenta sa reînviere seamănă panică în Londra şi confuzie în rândul celor de la Scotland Yard.  Dar pentru Holmes, acest joc este doar o nouă provocare.

  Portretizându-l din nou pe cel mai faimos erou al lui Sir Arthur Conan Doyle, Robert Downey Jr. îl interpretează pe legendarul detectiv, Sherlock Holmes.  Dovedind abilităţi de luptă la fel de puternice ca şi renumita sa inteligenţă, Holmes uzează de cele mai ingenioase metode pentru a descâlci iţele unui caz extrem de complicat, călătorind acolo unde nu i-ar fi trecut nimănui prin minte, pentru a găsi ceea ce alţii nici măcar nu şi-au imaginat vreodată.

  Jude Law îl interpretează pe Watson, aliatul dintotdeauna al lui Holmes, care i se alătură ca de obicei pentru a rezolva ultimul caz, înainte ca doctorul să înceapă o viaţă nouă, de om însurat.  Rachel McAdams joacă rolul Irenei Adler, o americancă care este pe cât de atrăgătoare, pe atât de periculoasă, având o relaţie furtunoasă cu detectivul, ce constituie, de altfel, singura şaradă pe care acesta nu o poate rezolva.  Mark Strong îl interpretează pe Lordul Blackwood, dotat cu un intelect redutabil, care, combinat cu ambiţia şi lipsa sa de scrupule, îl face să fie un adversar de temut.  Eddie Marsan îl întruchipează pe angajatul Scotland Yard, Inspectorul Lestrade, care e impresionat şi totodată timorat de marele Sherlock Holmes.

  Warner Bros. Pictures prezintă, în asociere cu Village Roadshow Pictures, o producţie Silver Pictures, în asociere cu Wigram Productions, un film de Guy Ritchie, “Sherlock Holmes.”  Ritchie asigură regia filmului după un scenariu de Michael Robert Johnson, Anthony Peckham şi Simon Kinberg, după o idee de Lionel Wigram şi Michael Robert Johnson.  Joel Silver, Lionel Wigram, Susan Downey şi Dan Lin sunt producătorii filmului, iar Michael Tadross şi Bruce Berman sunt producătorii executivi, în timp ce Steve Clark-Hall este co-producător.

  Echipa de creaţie din spatele camerei de filmat îi include pe directorul de imagine, premiat cu Oscar, Philippe Rousselot (“A River Runs Through It”), scenografa, nominalizată la Oscar, Sarah Greenwood (“Atonement,” “Pride & Prejudice”), editorul James Herbert (“RocknRolla”), şi designerul de costume, premiat cu Oscar, Jenny Beavan (“A Room With a View”).  Muzica este compusă de compozitorul Hans Zimmer (“The Lion King,” “Gladiator”), laureat al premiului Oscar şi posesor al mai multor  nominalizări la  Oscar. “Sherlock Holmes” va fi distribuit internaţional de Warner Bros. Pictures, o companie aparţinând Warner Bros. Entertainment Company.

  Spurcat la întorsături şi lovituri de teatru finale dintre cele mai neaşteptate, după o adolescenţă în care devorasem Agatha Christie pe pâine cu unt (că mama lucra la Biblioteca Academiei Române), am început prin a fi foarte dezamăgit de primele proze ale lui Sir Arthur Conan Doyle, abordate pe la douăzeci de ani şi ceva (cred că m-am înţărcat cu "Câinele din Baskerville", în armată, şi nu pricepeam neam cum poate fi autorul atât de neavizat, încât să ne dezvăluie misterul şi făptaşii, pas cu pas, încă de pe la jumătatea cărţii). Mult mai târziu, după câteva romane şi nenumărate povestiri, am ajuns să asimilez specificul aventurilor lui Sherlock Holmes - faptul că pentru autor nu conta pregătirea alambicată a unei surprize finale, ci urmărirea metodică a proceselor de observaţie şi deducţie ale detectivului devenit de-atunci proverbial. Cu alte cuvinte, scrierile lui Conan Doyle erau inteligenţă pură, neadulterată, fără zorzoane şi ieftinătăţuri.
  Dacă vreţi să vedeţi cum se poate batjocori o asemenea formulă a eleganţei clasice, cum se poate trăda o operă şi un autor în litera dar mai ales în spiritul ei, pe scurt, cum nu se face o ecranizare, suportaţi cele două ore şi ceva de giocco di mana motoristic al lui Guy Ritchie.
  Dezastrul începe cu începutul: protagoniştii nu mai sunt ei, cei doi eroi ai lui Conan Doyle, stilaţi şi subtili, şi atât de fermecător-complementari (Holmes, schizotimic-analitic, cu inteligenţa lui penetrantă, şi Watson ciclotimic-pragmatic, plin de empatie lumească). În locul lor, avem un James Willis şi-un Bruce Bond - sau poate viceversa, care mai mult pocnesc decât gândesc, mai mult cascadorizează decât investighează, mai mult marţialifică artistic decât să fructifice detectivistic - nu-mi luaţi ca literă de matematică rimele de mai sus, jonglez şi eu într-o veselie la fel cum face Guy Ritchie cu reminiscenţele conandoyliene pe care le-a mai îngăduit, în mărinimia-i, să coexiste cu multele-i elucubraţii. Mă şi mir că s-au îndurat să-l mai treacă pe Sir Arthur pe generic, ca autor al celor două personaje principale ultimul la coadă după vreo patru îngrămădiţi: Michael Robert Johnson, Lionel Wigram, Anthony Peckham şi Simon Kinberg. Au pus fârtaţii iştia de-un scenar, de zici că-i o încrucişare între "Supravieţuitorul" lui Nicolaescu, "Wild Wild West" al lui Sonnenfeld, plus ceva cromozomi rătăciţi de la "Die Hard"-uri, "Sweeney Todd", Zack Snyder şi Roland Emmerich. Scriptul nu e tocmai credibil, în schimb compensează prin stufozitate şi redundanţă, structurate haotic însă previzibil. La un paregzamplu, de cum l-au spânzuratără pe Lord Blackwood şi Watson i-a aprobat răposarea, i-am şi şoptit lui Mihai Fulger, aşezat pe scaunul de-alături: "Să vezi că face un truc de magie neagră şi învie!" Ceea ce n-am prevăzut, era că surpriza avea să se producă în mai puţin de zece minute - mizasem măcar pe o juma' de oră în care să se mai fileze puţin cartea, da' neah, ce s-o mai lungim (şi că n-a folosit magia, ci nu-ş ce fulgi de păpădie bengaleză culeasă sub lună nouă). Ceea ce n-am vrut să prevăd, a fost secvenţa din "Revanşa" - i-am zis: "Stai, dom'le, nici chiar aşa doar nu l-or plagia până şi pe Sergiu...!" Ei, uite că l-au! Ţintirim, deshumare, copârşeu Kinder cu surpriză, noi cu drag filmangim!
  Cum spuneam, noul Sherlock 007 e mai iute de pumn decât de minte, aşa că cei patru doamne şi toţi patru împânzesc povestea cu fel de fel de cafturi, bumbăceli, cotonogeli şi alte altoiuri, printre care îşi mai amintesc arar de scriiturile inspiratrare şi strecoară când ţi-e lumea mai dragă, brusc şi ostentativ, câte o secvenţă în care maestrul detectiv deduce. Deduce în accese, fals şi fără pic de inventivitate, în formule regisorale copiate prost după "The Usual Suspects" şi verişorul lui mai nătărâng "The Illusionist", şi filmate de Guy Ritchie conform dragei lui reţete de jonglat cu vitezele - când mai iute, când mai lent, când mai fragmentat, când mărunţit de-a binelea - cu care de muuult a ajuns la suprasaturaţie, da' nu-i nimic, că lui tot îi place. (Şi când mă gândesc ce curat, simplu, expresiv şi eficient se folosea acelaşi procedeu în filmele după Agatha Christie din anii '70-80, de către Sidney Lumet, John Guillermin şi alţii, fără nici un fel de falsităţi şi artificii din-astea redundante şi kitschoase...!)
  Ce-i drept, la partea vizuală omul nu-i chiar un ageamiu - luat strict ca spectacol, filmul are câteva secvenţe drăguţe: goana trăsurilor din kickstart, diversele explozii incendiare şi incendii explozive (merg la fix cu Holmes!), sau lupta finală de pe şantierul Tower Bridge, unde toţi ajung şi ilogic, şi nemotivat - doar ca s-avem un surplus de show (frumos filmat, ce-i drept). La fel de satisfăcătoare sunt şi numeroasele secvenţe de acţiune anterioare, mai ales cele unde mecanica de ceasornic a minţii e înlocuită de mecanica popicărească a hazardului, ca-n "Final Destination" şi alte elogii filmate ale efectelor de domino şi butterfly. Cum remarca Iulia Blaga în metrou, după ce i-am compromis noul record la un joculeţ pe telefon, Guy Ritchie e un tip eminamente cool, aşa căci cool e şi ce face el aici. Cool & nik may moolt. Nici nu-i de mirare c-a rezistat opt ani pe post de Mr. Madonna.
  Despre partea actoriei, multe n-ar prea fi de spus. În locul gentlemanului desăvârşit, al cărui punct forte era calmul imperturbabil, îl avem pe e Robert Downey Jr., aşa cum îl ştim: agitat, frământat, măcinat, isteric, vulnerabil, iconoclast, amintind de "Tropic Thunder", de "Iron Man", de "Zodiac", şi de multe altele mai vechi - numai de Sherlock Holmes nu. Jude Law e ales la fel de neinspirat pentru Watson - ba chiar şi mai pe-alături, aşa că-şi pierde tot farmecul şi personalitatea cunoscute din cele aproape patruzeci de filme ale carierei, devenind incolor, inodor şi nicicum. Restul se pierd cu graţie-n peisaj.
  Până la urmă, cele mai importante virtuţi ale acestui eseu inutil rămân cele plastice - scenografia lui Niall Moroney (susţinut de James Foster, Nick Gottschalk şi Matthew Gray) reuşeşte să compună credibil, pe canavaua ei realistă, o Londră victoriană care n-a arătat nicicând aşa, la care contribuie enorm şi imaginea lui Philippe Rousselot, talentatul operator francez pe care Hollywood-ul a avut buna inspiraţie să-l recruteze acum un sfert de veac (foarte interesant de urmărit evoluţia acestui clasic, de la fotografia anilor '70 până la digitalizările de azi). Nu putem ignora nici genericul (grupat integral în final) care, la fel ca la "300" de Zack Snyder, constituie categoric cea mai bună secvenţă din tot filmul.
  Drept pentru care, dincolo de toate aceste calităţi imagistice şi tehnice, rămânem cu proba de iubire neţărmurită a lui Ritchie, cu tot cu cei patru scenarişti şi nouă producători (nu-i mai înşir), faţă de opera şi personajele lui Sir Arthur Conan Doyle, după modelul bancului cu capra pe vapor... Cum, nu-l ştiţi? Păi zice că un căpitan ia la bord o capră, ca să mai dea şi ea lapte pentru echipaj, şi la plecare i-adună pe toţi la raport şi-i previne: "Mă, să nu care cumva s-aud că vreunu' din voi...", etc. A doua zi dimineaţa, capra abia se mai ţinea pe picioare, încercănată, nici să behăie nu mai putea, lapte nici p-atâta. Furios, căpitanul aliniază marinarii pe punte, şi se duce la primul: "Ia zi: ai profitat cumva de bietul animal?" Ăla, pierit: "Da, să trăiţi...!" "Ruşine să-ţi fie! O lună de corvoadă!" Se duce la al doilea: "Nu cumva şi tu ai necinstit biata făptură...!" "Ăă... păi..." "Aha! Porcule! O lună corvoadă!" ...Şi tot aşa, până ajunge la ultimul. "Ei, sunt sigur că şi tu ţi-ai bătut joc de ea nu-i aşa?" "Nu, să trăiţi, eu am iubit-o sincer!"

Sherlock Holmes and the Case of the Silk Stocking (2004)

• Regia

  Simon Cellan Jones

• Cu

  Rupert Everett

• Gen film

  Drama Mister
  
  

  Durata

  99 minute
  
  
  Faimosul detectiv, secondat de colaboratorul sau apropiat dr. Watson, se afla pe urmele unui criminal in serie, care asasineaza tinere din lumea buna, strangulandu-le cu un ciorap de matase. Filmul propune – intr-o ambianta de epoca minutios reconstituita – un Sherlok Holmes mai "intunecat" si mai depresiv decat am fost obisnuiti de anterioarele ecranizari ale scrierilor lui Sir Conan Doyle, fara a trada spiritul acestuia.
  
  
  
  

The Adventures of Sherlock Holmes (1939)

• Regia

  Alfred L. Werker

• Cu

  Basil Rathbone, Nigel Bruce

• Gen film

  Crima Mister Thriller
  
  

  Durata

  85 minute
  
  
  Maestrul copoilor porneste la vanatoare impotriva celui mai mare inamic, Profesorul Moriatry, care planuieste crima secolului.

Sherlock Jr. (1924)

• Regia

  Buster Keaton

• Gen film

  Comedie Familie Fantastic Romantic
  
  

  Durata

  44 minute
  
  
  Povestea unui tanar care lucra la cinematograf ca maturator si visa sa devina detectiv. Pentru aceasta avea o carte ce continea sfaturi practice in aceasta privinta. In timp ce cauta sa o cucereasca pe fata visurilor sale s-a ivit sansa sa-si arate aptitudinile de detectiv, avand in vedere ca fetei ii lipsea un colier. Desi la inceput nu a reusit sa gaseasca hotul, el insusi fiind suspectat, in cele din urma adevaratul faptas va iesi la iveala...

The Blues Brothers (1980)

• Regia

  John Landis

• Cu

  Dan Aykroyd, John Belushi

• Gen film

  Comedie
  
  

  Durata

  133 minute
  
  
  Dupa ce sunt eliberati din inchisoare, Jake Blues (john Belushi) si fratele lui Elwood (Dan Aykroyd) se duc sa viziteze vechea manastire care le-a tinut loc de casa de mici. Aici afla de la sora Mary Stigmata (Kathleen Freeman) ca biserica nu mai le oferea calugaritelor nici un fel de ajutor, iar locul urma sa fie vandut si manastirea demolata. Singura posibilitate de a impiedica aceste lucruri era ca cei 5000 de dolari cat valora proprietatea sa fie platiti in timp de 11 zile. 
  
  Fratii se hotarasc sa sara in ajutorul calugaritelor si isi reunesc trupa lor de blues pentru a da concerte si a aduna banii pentru taxa. Dar imediat ce pornesc in ceea ce ei cred ca este o misiune de la Dumnezeu, membrii trupei isi fac mai multi dusmani decat prieteni si incep sa se indoiasca serios de faptul ca vor fi in stare sa faca o fapta buna.

Submarino (2010)

• Regia

  Thomas Vinterberg

• Cu

  Jakob Cedergren, Peter Plaugborg

• Gen film

  Drama
  
  
  O poveste despre doi fraţi înstrăinaţi, marcaţi de o copilărie sumbră. S-au îndepărtat unul de celălalt demult, cînd o tragedie le-a destrămat familia. Azi, viaţa lui Nick este îmbibată în alcool şi marcată de violenţă, în timp ce fratele său mai mic, care îşi creşte singur copilul, încearcă să-şi învingă dependenţa de droguri pentru a-i oferi fiului său o viaţă mai bună. Cărările lor se încrucişează iar, făcând inevitabilă o confruntare. Dar este izbăvirea posibilă?

Inside Job (2010)

• Regia

  Charles Ferguson

• Cu

  Matt Damon

• Gen film

  Documentar
  
  

Inside Job oferă, prin vocea lui Matt Damon, cea mai cuprinzătoare analiză a crizei financiare globale începută în 2008. 


Cauzând pagube de peste 20 triliarde de dolari americani şi lăsând milioane de oameni fără loc de muncă şi/sau locuinţă, actuala criză este cea mai profundă de la Marea Depresiune şi a împins economia mondială aproape de colaps.